TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
La ora actuală tanatologia (gr. thanatos = zeul morţii, logos = studiu) reprezintă o ramură a medicinei teoretice şi practice care se ocupă de studiul stării organismului în ultima fază a procesului patologic, dinamicii şi mecanismelor tanatogeneratoare, cauzelor directe (imediate) de deces, manifestărilor clinice, morfologice şi biochimice ale organismului muribund, precum şi a fenomenelor bio-morfologice care au loc după moartea organismului. După Dragomirescu [1996], moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare. 2.1. ETAPELE MORŢII Instalarea morţii este un proces progresiv, parcurgând trei etape succesive: 2.1.1. Agonia (gr. agon = lupta, întrecere) este o etapă tranzitorie de la viaţă la moarte în care se duce o luptă între procesele biologice şi cele tanatologice. Durata agoniei este variabilă în funcţie de cauza de deces, de la câteva ore/zile (lungă) până la minute (scurtă), uneori poate lipsi (zdrobirea capului, unele morţi subite). Pielea muribundului devine palidă, temperatura corpului scade, apar transpiraţi reci. Se pierde contactul cu realitatea imediată. Activitatea cardiacă şi respiratorie se perturbă. Dispar simţurile: primul dispare văzul şi ultimul auzul. Din punct de vedere clinic se intâlnesc diferite forme: (a) Agonia lucidă – cu conştiinţa nealterată; (b) Agonia cu delir – cu stare de agitaţie, mişcări bruşte; în cadrul acesteia există posibilitatea de producere a unor leziuni autoprovocate (prin cădere din pat, zgâriere cu unghiile) ; (c) Agonia alternantă. 2.1.2. Moartea clinică se caracterizează prin dispariţia funcţiilor respiratorii şi cardiace cu păstrarea activităţii biologice a ţesuturilor. În această etapă încă mai există posibilitatea reanimării tuturor funcţiilor vitale. Durata acestei etape este de aproximativ 5 minute. 8 2.1.3. Moartea biologică este o etapă în care manevrele de resuscitare nu mai sunt eficiente deoarece se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice la nivelul celulelor. După instalarea morţii biologice ţesuturile organismului mai rezistă o scurtă perioadă de timp, după care, datorită lipsei de oxigen, activitatea proceselor scade progresiv până la oprire completă. Primele schimbări au loc la nivelul scoarţei cerebrale (ţesut nervos cel mai sensibil la lipsa sau scăderea oxigenului). 2.2. DIAGNOSTICUL MORŢII 2.2.1. Semnele negative de viaţă: • Imobilitate absolută; • Absenţa pulsului; • Absenţa mişcărilor respiratorii; • Ţesuturile sunt palide; • Lipsa răspunsului la stimuli dureroţi, termici şi olfactivi; • Absenţa reflexelor. Deşi reprezintă absenţa activităţilor caracteristice organismului viu, semnele negative de viaţă au o valoare orientativă în diagnosticul morţii: imobilitatea se poate întâlni în stări de inconştienţă, paloarea ţesuturilor poate fi consecinţa unor tulburări ale sistemului cardio-vascular sau anemiei, ş.a.m.d. 2.2.2. Semne ale morţii reale (de certitudine) se datoresc unor procese fizice şi biochimice nespecifice organismului viu. Manifestările morfologice ale acestor procese se numesc modificări cadaverice. Modificările cadaverice pot fi clasificate în precoce şi tardive. 2.2.2.1. Modificările cadaverice distructive precoce: 2.2.2.1.1. Răcirea cadavrului. Oprirea metabolismului şi circulaţiei în organism determină scăderea temperaturii acestuia până la nivelul temperaturii mediului înconjurător. Viteza de răcire a cadavrului depinde de mai mulţi factori: • temperatura, umiditatea şi mişcarea maselor aeriene; • calitatea şi grosimea îmbrăcăminţii; • greutatea corporală; • cauza de deces. Tanatologia medico-legală 9 Astfel, cadavrul unei persoane care a avut febră în perioada precedentă decesului se va răci mai lent decât cadavrul care anterior decesului a avut temperatura normală; cadavrul unei persoane corpolente se răceşte mai lent, decât al unui copil; porţiunile corpului neacoperite cu îmbrăcăminte se răcesc cu viteză mai mare decât porţiunile acoperite. Se consideră că temperatura rectală a cadavrului aflat la temperatura camerei (16-18o C) scade cu câte 1o pe oră în primele şase ore; în etapa următoare viteza de răcire creşte până la 2o C/oră. Importanţa practică a răcirii cadavrului: constituie pentru medicina legală un semn cert de moarte şi are o valoare orientativă pentru stabilirea datei morţii. 2.2.2.1.2. Deshidratarea cadavrului cuprinde acele zone care în timpul vieţii au fost umezite sau unde pielea este subţire: mucoasa buzelor, sclerele, scrotul, labiile mici, precum şi zonele unde pielea este lipsită de stratul sau superior: excoriaţii (inclusiv cele produse după moarte), marginile plăgilor, şanţul de spânzurare sau strangulare ş.a.m.d. Momentul apariţiei şi claritatea deshidratării în mare parte depind de condiţiile mediului înconjurător. Cu cât mai crescută este temperatura, mai scăzută umiditatea mediului ambiant, mai sumară îmbrăcămintea şi mai intensă mişcarea maselor aeriene, cu atât mai mare este viteza şi mai clare semnele deshidratării cadaverice. Viteza deshidratării mai depinde şi de cauza de deces. Pielea atrofiată a persoanelor cu vârsta înaintată sau pielea fină a copiilor se deshidratează mai repede decât pielea unui adult sănătos. Dacă după deces ochii rămân deschişi, procesul deshidratării sclerelor şi corneelor este intens: corneele îşi pierd luciul, sclerele deshidratându-se, se opacifiază. Peste câteva ore acestea au aspectul de pete albicioase-gălbui (petele Liarche), corneele îşi pierd transparenţa, devin albicioase. Deshidratarea pielii manifestată morfologic prin pete brune, pergamentoase se observă la bărbaţi la nivelul scrotului, la cadavrele de sex feminin acest aspect se observă la nivelul labiilor mari. Petele brune pergamentoase de la nivelul scrotului pot fi greşit interpretate de examinatori neexperimentaţi drept leziuni traumatice produse prin acţiunea unor corpuri dure. Leziunile se pot exclude prin lipsa excorierii stratului superficial al pielii şi a revărsatelor de sânge. Importanţa practică a deshidratării cadavrului: semnele deshidratării cadaverice, cu toate că au o valoare orientativă, se iau în calcul în cadrul stabilirii momentului la care a survenit decesul. 2.2.2.1.3. Lividităţile cadaverice (pete cadaverice) sunt consecinţa opririi circulaţiei sanguine cu migrarea sângelui datorită forţelor de 10 gravitaţie prin vase în părţile declive necomprimate ale corpului. Imediat după moarte se produce spasmul vaselor arteriale, sângele din acestea trece prin capilare în vene. După ce umple venele, sângele coboară în regiunile cele mai declive. La aproximativ 2-4 ore după deces, venele pline de sânge îi conferă pielii iniţial culoare roşiatică, devenind treptat violacee până la violaceu-albăstrui (fig. 2). În intoxicaţiile cu cianuri (v. cap. „Leziuni şi moarte prin agenţi chimici”) sau cu monoxid de carbon, precum şi în cazuri de deces prin hipotermie, lividităţile cadaverice sunt cireşii-aprinse, pe când în intoxicaţiile cu substanţe methemoglobinizante sau hemolitice acestea sunt cafenii; dacă decesul s-a datorat unei hemoragii acute, lividităţile cadaverice sunt mai discrete şi au culoarea roziu-violacee-palidă. În asfixii mecanice lividităţile cadaverice sunt intense, vinete, difuze şi confluente. Localizarea lividităţilor cadaverice depinde de poziţia cadavrului. În zonele în care se exercită presiunea maximă a greutăţii corporale sau a elementelor îmbrăcăminţii (curele, elastic etc.), lividităţile cadaverice nu apar. Fig. 2. Aspectul lividităţilor cadaverice Evoluţia lividităţilor cadaverice poate fi împărţită în trei faze: (a) Hipostaza se instalează după aproximativ 2-3 ore de la deces şi durează 12-16 ore, pe parcursul acestei faze intensitatea petelor creşte progresiv. La presiunea exercitată cu degetele asupra acestor zone, sângele se evacuează şi, pentru o scurtă perioadă de timp, pata dispare pentru ca apoi să reapară rapid. Dupa modificarea poziţiei cadavrului lividităţile dispar în zonele în care au fost vizibile şi apar în zonele declive. Hipostaza se observă şi în organele interne: sângele din unele porţiuni se scurge în altele în funcţie de poziţia cadavrului. Tanatologia medico-legală 11 (b) Difuziunea apare la aproximativ 16 ore după deces şi durează până la 24-30 ore. Pe parcursul acestei faze se observă descompunerea eritrocitelor, prin urmare hemoglobina pe care o conţin colorează plasma în roşu. Aceasta din urmă începe pătrunderea prin peretele vaselor în ţesuturile înconjuratoare. Lividităţile cadaverice în această fază au caracter permanent: la digito-presiune aceste pete nu dispar, doar pălesc, deoarece ţesuturile sunt deja colorate de plasmă. La modificarea poziţiei cadavrului apar în noile zone declive, cu toate că nu dispar în zonele iniţiale. (c) Imbibiţia apare după 22-26 ore de la producerea decesului şi se caracterizează prin coloraţia stabilă a ţesuturilor cu plasma sanguină. Această fază corespunde cu începerea proceselor de autoliză şi putrefacţie: lividităţile capată treptat o tentă verzuie. La digito-presiune sau la modificarea poziţiei cadavrului lividităţile nu mai dispar. „Migrarea” lividităţilor se exclude. Importanţa examinării lividităţilor cadaverice pentru practica medico-legală: • intensitatea şi culoarea lividităţilor au caracter orientativ asupra cauzelor de deces; • localizarea acestora îl poate orienta pe expert şi anchetator asupra poziţiei iniţiale a cadavrului, precum şi asupra modificărilor poziţiei cadavurului; • este unul din criteriile prin care se stabileşte momentul în care a survenit decesul. Uneori lividităţile izolate pot fi confundate cu echimozele. În astfel de cazuri se va recurge la secţionarea ţesuturilor pentru excluderea leziunii traumatice. 2.2.2.1.4. Rigiditatea cadaverică se caracterizează prin contractura şi creşterea consistenţei masei musculare, consecutive unor procese biochimice complexe (descompunerea ATP urmată de creşterea vâscozităţii miozinei). Apare la aproximativ 2 ore de la deces şi se instalează progresiv întro anumită ordine (legea lui Nysten): grupa musculară interesata în primul rând este cea facială, urmând muşchii gâtului, toracelui, membrelor superioare, abdomenului şi membrelor inferioare. În primele 14-24 ore de la deces, ce corespunde fazei de instalare, rigiditatea invinsă se reface, dar nu mai are intensitatea initială. În faza de generalizare, între 14-24 si 48 ore de la deces, rigiditatea este completă şi interesează toate grupele musculare. Pentru a mobiliza articulaţiile este necesară o forţă considerabilă. În această fază, rigiditatea o dată învinsă mecanic nu se reinstalează. 12 Faza de rezoluţie începe după 48 ore de la moarte, rigiditatea dispărând progresiv în ordinea instalării. Rezoluţia completă poate dura până la o saptămână postmortem. Durata stadiilor este variabilă în funcţie de cauza morţii şi condiţiile mediului ambiant: • instalarea şi rezoluţia sunt mai accelerate în condiţii de temperatură înaltă, la temperaturi scăzute se observă întârzierea acestora; • în intoxicaţiile cu stricnină, cianuri, pesticide, în boli convulsivante, ca tetanos, în electrocutări sau traumatismele cranio-cerebrale rigiditatea apare foarte rapid; • în stări septice, intoxicaţii cu ciuperci, fosfor, rigiditatea se poate instala mai târziu cu o rezoluţie mai rapidă sau poate lipsi. Rigiditatea cataleptică se manifestă prin instalare instantanee cu fixarea până la cele mai mici detalii a poziţiei persoanei în momentul decesului. Asemenea cazuri sunt descrise in decapitări, traumatisme craniocerebrale mortale cu zdrobirea capului, fulgeraţie. Importanţa practică a rigidităţii cadaverice: • este unul din semnele morţii reale; • are caracter orientativ asupra stabilirii cauzei morţii; • în coroborare cu alte semne ale morţii reale ajută la stabilirea datei morţii. 2.2.2.1.5. Autoliza cadaverică este un proces de distrugere aseptică precoce a ţesuturilor datorat acţiunii enzimelor proprii. Astfel, ţesuturile organismului devin mai moi, pentru ca ulterior să se lichefieze. Rapiditatea proceselor de autoliză depinde de conţinutul cantitativ a enzimelor în diferite organe sau ţesuturi. Astfel, organele cu conţinut crescut de enzime sunt mai puţin rezistente la autoliză: pancreasul, suprarenalele, splina, ficatul. Pielea fiind cea mai rezistentă la acţiunea enzimelor autolitice. 2.2.2.2. Modificările cadaverice distructive tardive După deces cadavrul poate fi supus unor modificări cadaverice: (1) Distructive: • prin putrefacţie; • prin fauna necrofagă şi necroforă (animale sau insecte); • produse de oameni. (2) Conservatoare: • artificiale (îmbălsămarea, congelarea); • naturale (mumificarea, saponificarea, lignificarea, mineralizarea, congelarea). Tanatologia medico-legală 13 2.2.2.2.1. Putrefacţia este un proces de descompunere a substanţelor organice sub acţiunea florei microbiene. Primele semnele ale putrefacţiei – pata verde la nivelul abdomenului - sunt vizibile în medie la 48 ore după deces. Procesul de putrefacţie este foarte complex şi depinde de mai mulţi factori. Unul din aceşti factori este temperatura: valorile optime ale temperaturii aerului pentru procesul de putrefacţie fiind cuprins între +20 şi +30o C, evoluţia putrefacţiei este lentă la temperaturi mai înalte (peste +50 - +55o C) şi scăzute (sub +20o C), pentru ca la valori de peste +55o C şi sub 0o C să fie oprită, cadavrul fiind conservat prin mumifiere şi respectiv congelare. Dezvoltarea fulminantă a putrefacţiei este favorizată de existenţa în organism a bacteriilor purulente. Dinamica procesului de putrefacţie depinde şi de caracteristicile solului (argilos, nisipos, uscat, umed, bogat sau sărac în substanţe organice). În procesul de putrefacţie se descriu doua faze: faza de formare a gazelor şi faza de lichefiere. Fig. 3. Stare avansată de putrefacţie: faza de formare a gazelor. În faza de formare a gazelor flora bacteriană din intestinul gros produce o cantitate mare de hidrogen sulfurat, care împinge peretele intestinal spre peretele abdominal. Hidrogenul sulfurat se combină cu hemoglobina, rezultând o substanţă de culoare verde – sulfhemoglobina. Aceasta din urmă difuzează prin peretele abdominal, rezultând primele semne vizibile de putrefacţie – pata verde abdominală. Pata verde se extinde treptat pe toată suprafaţa corporală. La câteva zile de la deces apare circulaţia postumă: reţeaua venoasă de culoare verzui-murdară (presiunea gazelor de putrefacţie propulsează sângele putrefiat prin vasele sanguine şi favorizează ieşirea sângelui din vase). Spre sfârşitul primei săptămâni se dezvoltă emfizemul cadaveric subcutanat, consecutiv formării gazelor de putrefacţie şi localizării preponderente a acestora sub piele (fig. 3). Primele semne ale emfizemului subcutanat se observă la nivelul feţei (aspect de „cap de negru”), buzelor (aspect de „buze de peşte”), glandelor mamare, scrotului, abdomenului. Ulterior 14 emfizemul se răspândeşte în toate regiunile. Cadavrul creşte foarte mult în volum. Prin putrefacţie, în faza gazoasă, se poate produce expulzia fătului din uter („naştere în sicriu”), emisia de urină, materii fecale, conţinut gastric. După aproximativ două zile pielea este sub tensiune, crepită, de culoare verzui-murdară, suprafaţa este acoperită cu bule de gaz cu conţinut lichidian tulbure, care se sparg uşor. Putrefacţia interesează majoritatea ţesuturilor. Cele mai rezistente la putrefacţie sunt: uterul, ligamentele şi cartilajele. După câteva luni organele interne au aspectul unei mase amorfe gri-murdare cu structura greu distinctibilă. Peste aproximativ 4-6 luni, în mediu cald şi umed, ţesuturile moi se descompun, scheletizarea are loc în medie peste 4-9 ani. Oasele se pot păstra zeci de ani [Panaitescu, 1995]. Putrefacţia, indiferent de fază, nu poate fi un motiv de refuz de efectuare a expertizei medico-legale a cadavrului. Chiar şi în stadii avansate de descompunere pot fi puse în evidenţă diferite leziuni, în special la nivelul oaselor, urmele împuşcării la nivelul pielii şi alte semne cu valoare diagnostică. 2.2.2.2.2. Distrugerea cadavrelor de animale şi insecte. Distrugerea cadavrului poate fi produsă şi de animale, insecte sau plante. Ciupercile, mucegaiul sau algele de asemenea participă la distrugerea şi utilizarea substanţelor biologice a ţesuturilor şi organelor cadavrului. Importanţă mai mare o au reprezentanţii lumii animale: mamiferele, păsările, reptilele, peştii, crustaceii, insectele. Mamiferele (lup, vulpe, şobolan) distrug ţesuturile moi ale cadavrului, îl fragmentează şi deseori duc fragmentele la distanţe apreciabile. Se descriu cazuri de distrugere a ţesuturilor moi cadaverice de animale domestice (pisici, câini). În cazuri în care cadavrul se află în apă, la distrugerea acestuia pot lua parte peştii răpitori, crustaceii, lipitorile şi alţi reprezentanţi ai faunei acvatice. Fig. 4 . Modificările cadaverice distructive tardive: faţa cadavrului este acoperită de larvele muştelor Tanatologia medico-legală 15 Din insecte, cea mai mare eficienţă şi agresivitate distructivă o au muştele. În condiţii favorabile a mediului, ciclul biologic al muştelor are o intensitate sporită. Cadavrul unui nou-născut poate fi distrus complet de larvele muştelor în aproximativ două săptămâni, iar cadavrul unui adult în aproximativ una-două luni. După deces, aproape instantaneu, în jurul orificiilor naturale (gură, nas, ochi) sau în jurul plăgilor, muştele depun ouă în cantităţi mari. După 24 de ore se formează larvele, care elimină enzime cu acţiune distructivă foarte rapidă şi intensă asupra ţesuturilor moi (fig. 4). La temperatura mediului de 15-20o C, ciclul biologic a muştelor durează aproximativ 21-28 zile (la 30o C durata scade până la 2 săptămâni), pe parcursul cărora masa larvei creşte de ordinul sutelor de ori. Informaţia privind ciclul biologic al muştelor are o valoare orientativă pentru stabilirea datei morţii. 2.2.2.2.3. Distrugerile produse de oameni pot fi accidentale sau intenţionate. Leziunile accidentale se produc în marea majoritate a cazurilor în cadrul manipulării sau manevrelor de transport al cadavrului. Distrugerea intenţionată poate avea ca scop: • disimularea unei crime prin diferite modalităţi (prin incendiere, fragmentare, aruncare de la înălţime, plasare pe căile ferate sau pe şosea, „spânzurarea” unui cadavru sugrumat sau strangulat); • împiedicarea identificării prin distrugerea unor anumite regiuni (faţă, degetele, zone cu semne particulare, ca tatuaje, cicatrici). 2.2.2.2.4. Modificări cadaverice conservatoare naturale şi artificiale 2.2.2.2.4.1. Mumificarea. Pentru mumificare naturală este necesară combinarea unor condiţii obligatorii: aer uscat, aerisire bună şi temperatură crescută. În cadrul mumificării se pierd lichidele, cadavrul mumificat ajungând la 10% din greutatea iniţială. Pielea devine dură, cafenie, sfărâmicioasă. Organele interne se micşorează semnificativ, consistenţa acestora creşte. Viteza mumificării depinde de factori externi şi de starea cadavrului. În condiţii favorabile, cadavrul unui nou-născut poate fi mumificat complet în aproximativ o lună. Pentru mumificarea cadavrului unei persoane adulte casectice este necesară o perioadă între 1 şi 12 luni. 16 Importanţa medico-legală a mumificării: • pe cadavru mumificat se păstrează leziunile; • frecvent există posibilitatea identificării. 2.2.2.2.4.2. Saponificarea (adipoceara) se produce în condiţii de umiditate crescută pe fondul lipsei de oxigen. Astfel de condiţii se găsesc în cazurile în care cadavrul se află în apă sau este înhumat în sol argilos, umed sau în condiţii similare. Putrefacţia începută se opreşte din cauza lipsei de oxigen. Natura saponificării cadavrului este legată de descompunerea grăsimilor, rezultând glicerină şi acizi graşi. Acizii graşi împreună cu sărurile de calciu şi magneziu formează săpunuri, protejând cadavrul de putrefacţie. Ţesuturile saponificate au culoare alb-gălbuie, consistenţă moale şi degajă miros specific de brânză râncedă. Treptat ţesuturile se întăresc, până la solidificare completă, când devin sfărâmicioase. Din punct de vedere medico-legal, astfel de cadavre pot fi uşor identificate, procesul de saponificare conservă bine leziunile traumatice şi modificările patologice de la nivelul organelor interne. 2.2.2.2.4.3. Lignificarea (tăbăcirea) se produce la cadavre aflate în medii acide care împiedică putrefacţia, bogate în acid tanic şi acid humic (mlaştini). Sub acţiunea acestor substanţe pielea devine cafenie-negricioasă, dură, cu elasticitatea scăzută. Din oase se elimină sărurile minerale: acestea devin elastice şi cu uşurinţă pot fi secţionate cu cuţitul. 2.2.2.2.4.4. Mineralizarea este rezultatul păstrării în lichide cu concentraţii crescute de săruri minerale cu transformarea într-o „statuie“. 2.2.2.2.4.5. Congelarea naturală. Temperatura scazută a mediului înconjurător creează condiţii favorabile pentru conservarea cadavrelor. De exemplu, iarna cadavrele se pot păstra luni de zile, iar în zonele polare conservarea este practic nedeterminată. Cadavrul se conservă cu păstrarea leziunilor traumatice şi a modificărilor patologice. 2.2.2.2.4.6. Modificări cadaverice conservatoare artificiale. Conservarea artificială a cadavrelor în scop medico-legal sau funerar, se poate realiza prin mijloace fizice (păstrarea în frigidere) sau chimice (îmbălsămarea cadavrelor cu diferite substanţe conservatoare). Tanatologia medico-legală 17 2.3. CLASIFICAREA MORŢII Clasificarea socio-juridică a morţii se bazează pe cauze de deces. Cauzele de deces fac parte din două mari categorii: moarte violentă (nenaturală) şi moarte neviolentă (naturală, patologică). Prin moarte violentă se înţelege moartea determinată de acţiunea unor factori vulneranţi din afara organismului (mecanici, chimici, fizici). Din punct de vedere juridic, moartea violentă poate fi rezultatul unui omor, suicid sau accident. Moartea neviolentă este moartea datorată unor cauze intrinseci organismului, prin care nu se încalcă normele de drept. Fig. 4 bis. Clasificarea socio-juridică a morţii (linie punctată - felul morţii; gri - forma juridică a morţii; alb – cauza morţii). Expertiza medico-legală pe cadavru 19 3. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PE CADAVRU În conformitate cu normele procedurale privind efectuarea expertizelor, constatărilor şi a altor lucrări medico-legale (art. 34, al. 1), expertiza medico-legală pe cadavru implică: • examinări la locul unde s-a găsit cadavrul sau în alte locuri, pentru constatarea indiciilor privind cauza morţii şi circumstanţele ei; • examinarea exterioară a cadavrului şi autopsia, inclusiv exhumarea, după caz; • examinări complimentare de laborator, cum ar fi cele histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice, serologice, biocriminalistice. 3.1. PRINCIPALELE METODE DE EXAMINARE FOLOSITE ÎN EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PE CADAVRU În cadrul expertizelor medico-legale pe cadavru se folosesc două mari categorii de metode de examinare: metodele care nu modifică caracteristicile fizice şi chimice ale obiectelor examinate şi metodele care modifică caracteristicile obiectelor examinate. Din prima categorie fac parte următoarele metode de examinare: • vizuală macroscopică, • vizuală microscopică, • măsurătorile (dimensiuni, greutate, temperatură), • fotografică, • radiografică, echografică, tomografică, RMN, • examinări în raze ultraviolete sau infraroşii, • traseologică. Categoria metodelor de examinare care modifică caracteristicile obiectelor cuprinde metodele: • histologice, • histochimice, • chimice (cromatografice), 20 • spectrale, • microbiologice, • serologice. Metodele vizuale macroscopice permit stabilirea: caracteristicilor marginilor, pereţilor, extremităţilor, fundului leziunilor ţesuturilor moi şi organelor interne; aspectului fracturilor osoase; existenţei corpurilor străine; semnelor proceselor reparatorii. Prin metoda de măsurare se stabilesc dimensiunile urmelor, leziunilor, corpurilor străine, greutatea corporală şi a unelor organe, temperatura corpului. Examinările în raze ultraviolete şi infraroşii permit stabilirea existenţei, localizării şi dimensiunilor a urmelor de pe piele, îmbrăcăminte sau alte obiecte ce conţin diferite substanţe ca spermă, sânge, metale, produse petroliere etc. Metoda fotografică permite obţinerea imaginilor leziunilor ţesuturilor moi, organelor interne, fracturilor osoase; fixarea particularităţilor morfologice microscopice a ţesuturilor şi organelor, precum şi a urmelor de pe îmbrăcăminte sau alte obiecte. Metoda radiografică este utilă pentru punerea în evidenţă şi stabilirea caracteristicilor fracturilor osoase; stabilirea existenţei metalizării în leziuni prin împuşcare şi electrocuţie; punerea în evidenţă şi localizarea corpurilor străine ca gloanţe, schije etc. Prin metodele histologice se stabilesc modificările morfologice microscopice în ţesuturi şi organe, având ca scop rezolvarea obiectivelor expertale privind vechimea şi caracterul vital al leziunilor, momentul declanşării morţii, existenţei fondului patologic. Metodele chimice se folosesc pentru determinarea în ţesuturi şi organe a diferitelor substanţe chimice ca etanolul, substanţele medicamentoase şi toxice, precum şi pentru stabilirea valorilor cantitative a acestora. Metoda spectrală are scopul de stabilire cantitativă şi calitativă a substanţelor organice şi anorganice în ţesuturi, organe şi oase. 3.2. EXAMINAREA CADAVRULUI ŞI CERCETAREA LA LOCUL FAPTEI Expertiza medico-legală pe cadavru 21 3.2.1. Prevederile procedurale privind cercetarea locului faptei. Art. 129 CPP prevede că cercetarea la locul faptei se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituire la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta (art. 130 C. p. p.). Din echipa de cercetare la locul faptei fac parte procurorul, ofiţerul criminalist şi expertul medico-legal. Este necesară precizarea faptului că procurorul este cel care se ocupă nemijlocit de cercetarea la faţa locului, atât per ansamblu, cât şi ocupânduse de detalii. Ceilalţi membri ai echipei doar îl ajută. În practică, uneori, acest principiu nu este respectat, prin aceasta fiind îngreunat procesul de analiză a consecinţelor materiale a evenimentelor petrecute. 3.2.2. Etapele cercetării la locul faptei. După Belis [1998], cercetarea la locul faptei cuprinde doua etape: faza statică şi faza dinamică. Etapa statică presupune examinarea cadavrului fără modificarea poziţiei acestuia. Această etapă are ca scop fixarea exactă a locului şi poziţiei cadavrului, stării îmbrăcăminţii acestuia şi poziţia faţă de alte obiecte. Etapa dinamică permite modificarea poziţiei iniţiale şi localizării cadavrului. Informaţiile primite anterior cercetării la locul faptei, precum şi informaţiile obţinute în cadrul acestei cercetări fundamentează avansarea unor ipoteze privind evenimentul cercetat. În consecinţă, neavansarea ipotezelor pe parcursul desfăşurării cercetărilor duce spre scăderea calităţii examinărilor şi scăderea eficienţei adunării probelor, ceea ce diminuează considerabil şansele rezolvării corecte şi rapide a cazului. De regulă, la faţa locului se avansează ipoteze standard, care se adaptează la fiecare caz în parte. În cadrul examinării cadavrului la faţa locului vor fi obligatoriu avansate şi, dacă este posibil, verificate trei ipoteze principale privind aspectul evenimentului: omor, suicid sau accident. Pentru ca anchetatorul să evite ulterior minimalizarea sau ignorarea unor piste de lucru, este inadmisibilă, chiar dacă există probe evidente, excluderea precipitată a unora dintre aceste ipoteze. Examinarea cadavrului de către expertul medico-legal este reglementată de metodologia de efectuare a autopsiei medico-legale. 22 3.2.3. Rolul poliţiei la examinarea cadavrului la locul faptei. Metodologia prevede clar rolul fiecărui membru al echipei sosite la locul faptei. Astfel, în cadrul cercetării la locul faptei, printre altele, ofiţerii de poliţie au următoarele sarcini: a. identificarea şi înregistrarea identităţii tuturor persoanelor de la locul faptei; b. fotografierea corpului în poziţia în care a fost găsit; c. să se asigure că toate urmele relative sunt înregistrate şi că toate probele, cum sunt arme şi proiectile, sunt ridicate pentru examinarea ulterioară; d. în cooperare cu expertul medico-legal, să realizeze identificarea cadavrului şi să obţină alte informaţii pertinente privitoare la circumstanţele decesului de la martorii de la locul faptei, incluzându-i pe acei martori care au văzut ultima dată decedatul în viaţă, dacă sunt disponibili; e. să protejeze mâinile şi capul decedatului cu pungi de hârtie sub controlul expertului medico-legal; f. să conserve locul faptei şi împrejurimile. Este recomandabilă fixarea video sau fotografică a aspectelor atât în faza statică, cât şi în faza dinamica. Nici o zona anatomică a cadavrului nu ar trebui să rămână nefotografiată. 3.2.4. Rolul expertului medico-legal la examinarea cadavrului la locul faptei. În cadrul cercetării la locul faptei expertul medico-legal urmăreşte: (a) să fie informat asupra circumstanţelor morţii; (b) să se asigure că fotografiile corpului sunt corect executate; (c) să înregistreze poziţia corpului şi relaţiile sale asupra îmbrăcăminţii şi cu distribuţia şi instalarea rigidităţii cadaverice şi a lividităţilor cadaverice, ca şi stadiul descompunerii postmortem; (d) să examineze şi să înregistreze distribuţia leziunilor traumatice externe şi forma oricăror urme de sânge de pe corp şi de la locul faptei, ca şi alte probe biologice; (e) să examineze preliminar cadavrul; (f) exceptând cazurile în care corpul este descompus sau scheletizat, să noteze temperatura ambientală şi să estimeze momentul când a survenit decesul, prin înregistrarea temperaturii, localizarea şi stadiul rigidităţii şi lividităţilor; (g) să se asigure că decedatul este transportat şi depozitat într-un loc sigur şi refrigerat fără a fi lezat. Expertiza medico-legală pe cadavru 23 În conformitate cu actele normative, organele de drept asigură crearea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţilor experţilor solicitaţi. Imediat după sosirea la locul faptei medicul legist stabileşte diagnosticul de deces, prin aceasta asigurându-se că nu mai sunt necesare manevrele de reanimare a victimei. Examinarea victimei începe cu verificarea existenţei respiraţiei şi a bătăilor inimii. Pentru aceasta se recurge la auscultaţia zonei sternale şi palparea arterelor superficiale de calibru mare şi mijlociu. Unul dintre semnele certe de moarte este scăderea temperaturii intrarectale sub 20o C [Dragomirescu, 1996]. După examinarea cadavrului la faţa locului medicul legist îi comunică anchetatorului următoarele date: • datele privind vârsta, sexul şi aspectele particulare; • poziţia cadavrului, inclusiv a extremităţilor acestuia, precum şi poziţia faţă de alte obiecte; • existenţa, aspectul şi stadiul modificărilor cadaverice: precoce (lividităţilor cadaverice, rigidităţii cadaverice, gradul de răcire a cadavrului şi existenţa semnelor de deshidratare) şi tardive (putrefacţia, mumificarea, saponificarea etc.), precum şi a semnelor de acţiune distructivă a animalelor; • existenţa, localizarea, caracteristicile leziunilor traumatice, precum şi alte informaţii care pot fi culese la faţa locului; • descrierea îmbrăcăminţii, inclusiv stării acesteia (defecte, impurităţi, imbibiţie cu substanţe lichide), precum şi a obiectelor din buzunare. Descoperirea şi asigurarea prelevării corecte a urmelor biologice este de asemenea una dintre obligaţiile expertului medico-legal privind cercetarea la faţa locului. În categoria urmelor biologice intră toate substanţele de provenienţă umană sau substanţele suspecte de a fi de provenienţă umană. Mult mai frecvent la locul faptei se pot găsi sânge, spermă, fire de păr, materii fecale, diferite ţesuturi ale corpului şi alte substanţe. Asemănări aparente le vor avea ţesuturile corespunzătoare de provenienţă animală, materiile vegetale sau substanţele sintetice sau minerale. La locul faptei pot fi bine vizibile urmele biologice, în mare parte urmele de sânge, în special în situaţiile în care se constată multiple leziuni traumatice sau leziuni ale vaselor sanguine. Lipsa urmelor de sânge coroborată cu existenţa leziunilor la nivelul cadavrului pledează pentru producerea leziunilor în alt loc decât locul unde a fost găsit cadavrul. 24 În mare parte, descoperirea urmelor biologice nu creează mari dificultăţi dacă sunt examinate amănunţit toate porţiunile locului faptei. Urmele descoperite se descriu în procesul verbal de cercetare la locul faptei (poziţia şi distanţa de cadavru, dimensiuni, formă), se fixează prin fotografiere sau înregistrare video. Prelevarea urmelor biologice vizibile se face astfel încât la laborator să fie trimise urmele de toate tipurile, din diferite zone a locului faptei. Unele substanţe biologice formează urme slab vizibile. De regulă, acestea sunt de dimensiuni reduse, contrastul cu suportul fiind estompat, fiind greu de descoperit cu ochiul liber. Pe suporturile absorbante reliefate (pământ, gazon), chiar şi petele de sânge de dimensiuni mari creează dificultăţi pentru punerea lor în evidenţă. Pentru descoperirea acestor urme este necesară folosirea unor mijloace speciale ca sursa de lumină ultravioletă sau monocoloră, lupă etc. Aceste mijloace permit punerea în evidenţă a urmelor biologice fără ca acestea să fie deteriorate, ceea ce este important în cazurile în care dimensiunile sunt reduse. Şi urmele din această categorie vor fi fotografiate, dar în astfel de cazuri pentru documentare se va recurge la tehnici speciale de fotografiere în lumini amintite anterior. În caz de imposibilitate de fixare prin fotografiere, urmele se descriu în procesul verbal pe cât posibil de amănunţit, cu precizarea localizării, formei, dimensiunilor, distanţei de repere. Prelevarea urmelor slab vizibile se face împreună cu suportul, iar în caz de dimensiuni mari al acestuia se va preleva un fragment sau se va îndepărta doar urma sau un fragment a acesteia. Împachetarea probelor prelevate este precedată de uscarea la temperatura camerei (16-18o C), fiind ferite de surse de căldură şi de razele solare. Este recomandabilă expedierea cât mai rapidă a probelor la laborator pentru evitarea compromiterii acestora prin depozitarea necorespunzătoare. În ambalaje din plastic la temperaturi pozitive probele biologice se compromit datorită proceselor de autoliză şi putrefacţie, pe de altă parte, metodologia analizei amprentei genetice interzice congelarea probelor prelevate. În cadrul efectuării cercetării la locul faptei se vor respecta unele reguli îndreptate spre conservarea, pe cât posibil, a stării iniţiale a cadavrului şi a urmelor biologice. La locul faptei, în mod special, sunt interzise: (1) examinările canalelor plăgilor cu ajutorul sondelor, (2) aplicarea oricăror substanţe pe corpul sau în cavităţile cadavrului, (3) manevrele care pot atinge integritatea organelor sau a ţesuturilor (secţionarea, detaşarea etc), (4) orice manevre care duc la compromiterea urmelor biologice. Dupa efectuarea cercetării la faţa locului medicul legist va răspunde la următoarele întrebări: Expertiza medico-legală pe cadavru 25 1. Care este data şi ora la care a survenit decesul? 2. Dacă pe cap, corp sau membre se constată leziuni traumatice şi, în limitele posibilităţilor, natura acestora? 3. Dacă poziţia iniţială a cadavrului a fost modificată (dacă locul găsirii cadavrului este acelaşi cu locul unde a survenit decesul)? 4. Dacă pe corpul sau îmbrăcămintea decedatului există urme biologice? În caz afirmativ, care este natura acestora? Având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, medicul legist va răspunde şi la alte întrebări formulate de anchetator. De regulă, pentru a evita inducerea în eroare a organelor judiciare, medicii legişti cu experienţă evită formularea unor concluzii doar pe baza datelor culese de la locul faptei. Chiar dacă informaţiile au fost furnizate, acestea au caracter preliminar şi trebuie să fie folosite cu rezervă, deoarece în cadrul efectuării autopsiei pot fi confirmate sau infirmate. După efectuarea cercetării la locul faptei datele obţinute se analizează de către membrii echipei şi se centralizează. În majoritatea cazurilor, pentru evitarea şi repararea eventualelor omisiuni, este necesară reevaluarea şi reverificarea sumară a tuturor aspectelor fundamentale de la locul faptei. În ultima fază se întocmeşte varianta finală a procesului verbal de cercetare la faţa locului, care este semnată de toţi membrii echipei şi de martorii oculari. Procesul verbal se întocmeşte în mai multe copii, una va fi trimisă la morga împreună cu cadavrul. 3.2.5. Transportul şi depunerea cadavrului la morgă. Cadavrul este ridicat de la faţa locului, împachetat în husă de plastic şi expediat în condiţii optime la morgă pentru efectuarea autopsiei medico-legale. Organele de urmărire penală poartă răspunderea întocmirii dosarului de identificare al cadavrului, în care se va include şi rezultatul necropsiei medico-legale: • În toate cazurile, trebuie asigurată identificarea cadavrului prin aplicarea unei brăţări de identificare (la mâna dreaptă) pe care să figureze data aplicării, datele de identificare şi persoana sau autoritatea care a consemnat datele. • Aplicarea brăţării de identificare trebuie asigurată de către unităţi sanitare (în cazul decesului în aceste unităţi), lucrătorii de poliţie şi medicii legişti. • Odată aplicată, brăţara de identificare nu se mai înlătură nici cu ocazia exhumării. Eventualele corecţii ale datelor de 26 identitate se fac prin aplicarea unei alte brăţări, fără îndepărtarea brăţării/brăţărilor deja aplicate. • Nu se admite transportarea cadavrelor fără brăţara de identificare. Cadavrul va fi depus la morgă împreună cu următoarele acte însoţitoare: 1. Ordonanţa prin care se solicită efectuarea autopsiei medicolegale, din care rezultă: (a) instituţia care solicită efectuarea autopsiei medico-legale, (b) numărul de înregistrare a dosarului, (c) datele de identitate a cadavrului (nume, prenume, vârstă, CNP, domiciliul), (d) scurt istoric (datele preliminare de anchetă), (e) obiectivele expertizei medicolegale (întrebările la care trebuie să răspundă medicul legist, formulate de anchetator), (f) elementele de siguranţă (semnatura anchetatorului şi ştampila instituţiei emitente). 2. Procesul verbal de cercetare la faţa locului. 3.2.6. Cercetarea suplimentară a locului faptei se efectuează în următoarele situaţii: 1. Imposibilitatea efectuării unei cercetări complete datorită condiţiilor necorespunzătoare (ploaie, furtună, pe timp de noapte). 2. Apariţia unor informaţii noi, care urmează să fie verificate prin examinarea detaliată a unor porţiuni de la faţa locului sau prin mărirea ariei de cercetare. 3. Efectuarea incompletă sau necorespunzătoare a primei cercetări.
La ora actuală tanatologia (gr. thanatos = zeul morţii, logos = studiu) reprezintă o ramură a medicinei teoretice şi practice care se ocupă de studiul stării organismului în ultima fază a procesului patologic, dinamicii şi mecanismelor tanatogeneratoare, cauzelor directe (imediate) de deces, manifestărilor clinice, morfologice şi biochimice ale organismului muribund, precum şi a fenomenelor bio-morfologice care au loc după moartea organismului. După Dragomirescu [1996], moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare. 2.1. ETAPELE MORŢII Instalarea morţii este un proces progresiv, parcurgând trei etape succesive: 2.1.1. Agonia (gr. agon = lupta, întrecere) este o etapă tranzitorie de la viaţă la moarte în care se duce o luptă între procesele biologice şi cele tanatologice. Durata agoniei este variabilă în funcţie de cauza de deces, de la câteva ore/zile (lungă) până la minute (scurtă), uneori poate lipsi (zdrobirea capului, unele morţi subite). Pielea muribundului devine palidă, temperatura corpului scade, apar transpiraţi reci. Se pierde contactul cu realitatea imediată. Activitatea cardiacă şi respiratorie se perturbă. Dispar simţurile: primul dispare văzul şi ultimul auzul. Din punct de vedere clinic se intâlnesc diferite forme: (a) Agonia lucidă – cu conştiinţa nealterată; (b) Agonia cu delir – cu stare de agitaţie, mişcări bruşte; în cadrul acesteia există posibilitatea de producere a unor leziuni autoprovocate (prin cădere din pat, zgâriere cu unghiile) ; (c) Agonia alternantă. 2.1.2. Moartea clinică se caracterizează prin dispariţia funcţiilor respiratorii şi cardiace cu păstrarea activităţii biologice a ţesuturilor. În această etapă încă mai există posibilitatea reanimării tuturor funcţiilor vitale. Durata acestei etape este de aproximativ 5 minute. 8 2.1.3. Moartea biologică este o etapă în care manevrele de resuscitare nu mai sunt eficiente deoarece se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice la nivelul celulelor. După instalarea morţii biologice ţesuturile organismului mai rezistă o scurtă perioadă de timp, după care, datorită lipsei de oxigen, activitatea proceselor scade progresiv până la oprire completă. Primele schimbări au loc la nivelul scoarţei cerebrale (ţesut nervos cel mai sensibil la lipsa sau scăderea oxigenului). 2.2. DIAGNOSTICUL MORŢII 2.2.1. Semnele negative de viaţă: • Imobilitate absolută; • Absenţa pulsului; • Absenţa mişcărilor respiratorii; • Ţesuturile sunt palide; • Lipsa răspunsului la stimuli dureroţi, termici şi olfactivi; • Absenţa reflexelor. Deşi reprezintă absenţa activităţilor caracteristice organismului viu, semnele negative de viaţă au o valoare orientativă în diagnosticul morţii: imobilitatea se poate întâlni în stări de inconştienţă, paloarea ţesuturilor poate fi consecinţa unor tulburări ale sistemului cardio-vascular sau anemiei, ş.a.m.d. 2.2.2. Semne ale morţii reale (de certitudine) se datoresc unor procese fizice şi biochimice nespecifice organismului viu. Manifestările morfologice ale acestor procese se numesc modificări cadaverice. Modificările cadaverice pot fi clasificate în precoce şi tardive. 2.2.2.1. Modificările cadaverice distructive precoce: 2.2.2.1.1. Răcirea cadavrului. Oprirea metabolismului şi circulaţiei în organism determină scăderea temperaturii acestuia până la nivelul temperaturii mediului înconjurător. Viteza de răcire a cadavrului depinde de mai mulţi factori: • temperatura, umiditatea şi mişcarea maselor aeriene; • calitatea şi grosimea îmbrăcăminţii; • greutatea corporală; • cauza de deces. Tanatologia medico-legală 9 Astfel, cadavrul unei persoane care a avut febră în perioada precedentă decesului se va răci mai lent decât cadavrul care anterior decesului a avut temperatura normală; cadavrul unei persoane corpolente se răceşte mai lent, decât al unui copil; porţiunile corpului neacoperite cu îmbrăcăminte se răcesc cu viteză mai mare decât porţiunile acoperite. Se consideră că temperatura rectală a cadavrului aflat la temperatura camerei (16-18o C) scade cu câte 1o pe oră în primele şase ore; în etapa următoare viteza de răcire creşte până la 2o C/oră. Importanţa practică a răcirii cadavrului: constituie pentru medicina legală un semn cert de moarte şi are o valoare orientativă pentru stabilirea datei morţii. 2.2.2.1.2. Deshidratarea cadavrului cuprinde acele zone care în timpul vieţii au fost umezite sau unde pielea este subţire: mucoasa buzelor, sclerele, scrotul, labiile mici, precum şi zonele unde pielea este lipsită de stratul sau superior: excoriaţii (inclusiv cele produse după moarte), marginile plăgilor, şanţul de spânzurare sau strangulare ş.a.m.d. Momentul apariţiei şi claritatea deshidratării în mare parte depind de condiţiile mediului înconjurător. Cu cât mai crescută este temperatura, mai scăzută umiditatea mediului ambiant, mai sumară îmbrăcămintea şi mai intensă mişcarea maselor aeriene, cu atât mai mare este viteza şi mai clare semnele deshidratării cadaverice. Viteza deshidratării mai depinde şi de cauza de deces. Pielea atrofiată a persoanelor cu vârsta înaintată sau pielea fină a copiilor se deshidratează mai repede decât pielea unui adult sănătos. Dacă după deces ochii rămân deschişi, procesul deshidratării sclerelor şi corneelor este intens: corneele îşi pierd luciul, sclerele deshidratându-se, se opacifiază. Peste câteva ore acestea au aspectul de pete albicioase-gălbui (petele Liarche), corneele îşi pierd transparenţa, devin albicioase. Deshidratarea pielii manifestată morfologic prin pete brune, pergamentoase se observă la bărbaţi la nivelul scrotului, la cadavrele de sex feminin acest aspect se observă la nivelul labiilor mari. Petele brune pergamentoase de la nivelul scrotului pot fi greşit interpretate de examinatori neexperimentaţi drept leziuni traumatice produse prin acţiunea unor corpuri dure. Leziunile se pot exclude prin lipsa excorierii stratului superficial al pielii şi a revărsatelor de sânge. Importanţa practică a deshidratării cadavrului: semnele deshidratării cadaverice, cu toate că au o valoare orientativă, se iau în calcul în cadrul stabilirii momentului la care a survenit decesul. 2.2.2.1.3. Lividităţile cadaverice (pete cadaverice) sunt consecinţa opririi circulaţiei sanguine cu migrarea sângelui datorită forţelor de 10 gravitaţie prin vase în părţile declive necomprimate ale corpului. Imediat după moarte se produce spasmul vaselor arteriale, sângele din acestea trece prin capilare în vene. După ce umple venele, sângele coboară în regiunile cele mai declive. La aproximativ 2-4 ore după deces, venele pline de sânge îi conferă pielii iniţial culoare roşiatică, devenind treptat violacee până la violaceu-albăstrui (fig. 2). În intoxicaţiile cu cianuri (v. cap. „Leziuni şi moarte prin agenţi chimici”) sau cu monoxid de carbon, precum şi în cazuri de deces prin hipotermie, lividităţile cadaverice sunt cireşii-aprinse, pe când în intoxicaţiile cu substanţe methemoglobinizante sau hemolitice acestea sunt cafenii; dacă decesul s-a datorat unei hemoragii acute, lividităţile cadaverice sunt mai discrete şi au culoarea roziu-violacee-palidă. În asfixii mecanice lividităţile cadaverice sunt intense, vinete, difuze şi confluente. Localizarea lividităţilor cadaverice depinde de poziţia cadavrului. În zonele în care se exercită presiunea maximă a greutăţii corporale sau a elementelor îmbrăcăminţii (curele, elastic etc.), lividităţile cadaverice nu apar. Fig. 2. Aspectul lividităţilor cadaverice Evoluţia lividităţilor cadaverice poate fi împărţită în trei faze: (a) Hipostaza se instalează după aproximativ 2-3 ore de la deces şi durează 12-16 ore, pe parcursul acestei faze intensitatea petelor creşte progresiv. La presiunea exercitată cu degetele asupra acestor zone, sângele se evacuează şi, pentru o scurtă perioadă de timp, pata dispare pentru ca apoi să reapară rapid. Dupa modificarea poziţiei cadavrului lividităţile dispar în zonele în care au fost vizibile şi apar în zonele declive. Hipostaza se observă şi în organele interne: sângele din unele porţiuni se scurge în altele în funcţie de poziţia cadavrului. Tanatologia medico-legală 11 (b) Difuziunea apare la aproximativ 16 ore după deces şi durează până la 24-30 ore. Pe parcursul acestei faze se observă descompunerea eritrocitelor, prin urmare hemoglobina pe care o conţin colorează plasma în roşu. Aceasta din urmă începe pătrunderea prin peretele vaselor în ţesuturile înconjuratoare. Lividităţile cadaverice în această fază au caracter permanent: la digito-presiune aceste pete nu dispar, doar pălesc, deoarece ţesuturile sunt deja colorate de plasmă. La modificarea poziţiei cadavrului apar în noile zone declive, cu toate că nu dispar în zonele iniţiale. (c) Imbibiţia apare după 22-26 ore de la producerea decesului şi se caracterizează prin coloraţia stabilă a ţesuturilor cu plasma sanguină. Această fază corespunde cu începerea proceselor de autoliză şi putrefacţie: lividităţile capată treptat o tentă verzuie. La digito-presiune sau la modificarea poziţiei cadavrului lividităţile nu mai dispar. „Migrarea” lividităţilor se exclude. Importanţa examinării lividităţilor cadaverice pentru practica medico-legală: • intensitatea şi culoarea lividităţilor au caracter orientativ asupra cauzelor de deces; • localizarea acestora îl poate orienta pe expert şi anchetator asupra poziţiei iniţiale a cadavrului, precum şi asupra modificărilor poziţiei cadavurului; • este unul din criteriile prin care se stabileşte momentul în care a survenit decesul. Uneori lividităţile izolate pot fi confundate cu echimozele. În astfel de cazuri se va recurge la secţionarea ţesuturilor pentru excluderea leziunii traumatice. 2.2.2.1.4. Rigiditatea cadaverică se caracterizează prin contractura şi creşterea consistenţei masei musculare, consecutive unor procese biochimice complexe (descompunerea ATP urmată de creşterea vâscozităţii miozinei). Apare la aproximativ 2 ore de la deces şi se instalează progresiv întro anumită ordine (legea lui Nysten): grupa musculară interesata în primul rând este cea facială, urmând muşchii gâtului, toracelui, membrelor superioare, abdomenului şi membrelor inferioare. În primele 14-24 ore de la deces, ce corespunde fazei de instalare, rigiditatea invinsă se reface, dar nu mai are intensitatea initială. În faza de generalizare, între 14-24 si 48 ore de la deces, rigiditatea este completă şi interesează toate grupele musculare. Pentru a mobiliza articulaţiile este necesară o forţă considerabilă. În această fază, rigiditatea o dată învinsă mecanic nu se reinstalează. 12 Faza de rezoluţie începe după 48 ore de la moarte, rigiditatea dispărând progresiv în ordinea instalării. Rezoluţia completă poate dura până la o saptămână postmortem. Durata stadiilor este variabilă în funcţie de cauza morţii şi condiţiile mediului ambiant: • instalarea şi rezoluţia sunt mai accelerate în condiţii de temperatură înaltă, la temperaturi scăzute se observă întârzierea acestora; • în intoxicaţiile cu stricnină, cianuri, pesticide, în boli convulsivante, ca tetanos, în electrocutări sau traumatismele cranio-cerebrale rigiditatea apare foarte rapid; • în stări septice, intoxicaţii cu ciuperci, fosfor, rigiditatea se poate instala mai târziu cu o rezoluţie mai rapidă sau poate lipsi. Rigiditatea cataleptică se manifestă prin instalare instantanee cu fixarea până la cele mai mici detalii a poziţiei persoanei în momentul decesului. Asemenea cazuri sunt descrise in decapitări, traumatisme craniocerebrale mortale cu zdrobirea capului, fulgeraţie. Importanţa practică a rigidităţii cadaverice: • este unul din semnele morţii reale; • are caracter orientativ asupra stabilirii cauzei morţii; • în coroborare cu alte semne ale morţii reale ajută la stabilirea datei morţii. 2.2.2.1.5. Autoliza cadaverică este un proces de distrugere aseptică precoce a ţesuturilor datorat acţiunii enzimelor proprii. Astfel, ţesuturile organismului devin mai moi, pentru ca ulterior să se lichefieze. Rapiditatea proceselor de autoliză depinde de conţinutul cantitativ a enzimelor în diferite organe sau ţesuturi. Astfel, organele cu conţinut crescut de enzime sunt mai puţin rezistente la autoliză: pancreasul, suprarenalele, splina, ficatul. Pielea fiind cea mai rezistentă la acţiunea enzimelor autolitice. 2.2.2.2. Modificările cadaverice distructive tardive După deces cadavrul poate fi supus unor modificări cadaverice: (1) Distructive: • prin putrefacţie; • prin fauna necrofagă şi necroforă (animale sau insecte); • produse de oameni. (2) Conservatoare: • artificiale (îmbălsămarea, congelarea); • naturale (mumificarea, saponificarea, lignificarea, mineralizarea, congelarea). Tanatologia medico-legală 13 2.2.2.2.1. Putrefacţia este un proces de descompunere a substanţelor organice sub acţiunea florei microbiene. Primele semnele ale putrefacţiei – pata verde la nivelul abdomenului - sunt vizibile în medie la 48 ore după deces. Procesul de putrefacţie este foarte complex şi depinde de mai mulţi factori. Unul din aceşti factori este temperatura: valorile optime ale temperaturii aerului pentru procesul de putrefacţie fiind cuprins între +20 şi +30o C, evoluţia putrefacţiei este lentă la temperaturi mai înalte (peste +50 - +55o C) şi scăzute (sub +20o C), pentru ca la valori de peste +55o C şi sub 0o C să fie oprită, cadavrul fiind conservat prin mumifiere şi respectiv congelare. Dezvoltarea fulminantă a putrefacţiei este favorizată de existenţa în organism a bacteriilor purulente. Dinamica procesului de putrefacţie depinde şi de caracteristicile solului (argilos, nisipos, uscat, umed, bogat sau sărac în substanţe organice). În procesul de putrefacţie se descriu doua faze: faza de formare a gazelor şi faza de lichefiere. Fig. 3. Stare avansată de putrefacţie: faza de formare a gazelor. În faza de formare a gazelor flora bacteriană din intestinul gros produce o cantitate mare de hidrogen sulfurat, care împinge peretele intestinal spre peretele abdominal. Hidrogenul sulfurat se combină cu hemoglobina, rezultând o substanţă de culoare verde – sulfhemoglobina. Aceasta din urmă difuzează prin peretele abdominal, rezultând primele semne vizibile de putrefacţie – pata verde abdominală. Pata verde se extinde treptat pe toată suprafaţa corporală. La câteva zile de la deces apare circulaţia postumă: reţeaua venoasă de culoare verzui-murdară (presiunea gazelor de putrefacţie propulsează sângele putrefiat prin vasele sanguine şi favorizează ieşirea sângelui din vase). Spre sfârşitul primei săptămâni se dezvoltă emfizemul cadaveric subcutanat, consecutiv formării gazelor de putrefacţie şi localizării preponderente a acestora sub piele (fig. 3). Primele semne ale emfizemului subcutanat se observă la nivelul feţei (aspect de „cap de negru”), buzelor (aspect de „buze de peşte”), glandelor mamare, scrotului, abdomenului. Ulterior 14 emfizemul se răspândeşte în toate regiunile. Cadavrul creşte foarte mult în volum. Prin putrefacţie, în faza gazoasă, se poate produce expulzia fătului din uter („naştere în sicriu”), emisia de urină, materii fecale, conţinut gastric. După aproximativ două zile pielea este sub tensiune, crepită, de culoare verzui-murdară, suprafaţa este acoperită cu bule de gaz cu conţinut lichidian tulbure, care se sparg uşor. Putrefacţia interesează majoritatea ţesuturilor. Cele mai rezistente la putrefacţie sunt: uterul, ligamentele şi cartilajele. După câteva luni organele interne au aspectul unei mase amorfe gri-murdare cu structura greu distinctibilă. Peste aproximativ 4-6 luni, în mediu cald şi umed, ţesuturile moi se descompun, scheletizarea are loc în medie peste 4-9 ani. Oasele se pot păstra zeci de ani [Panaitescu, 1995]. Putrefacţia, indiferent de fază, nu poate fi un motiv de refuz de efectuare a expertizei medico-legale a cadavrului. Chiar şi în stadii avansate de descompunere pot fi puse în evidenţă diferite leziuni, în special la nivelul oaselor, urmele împuşcării la nivelul pielii şi alte semne cu valoare diagnostică. 2.2.2.2.2. Distrugerea cadavrelor de animale şi insecte. Distrugerea cadavrului poate fi produsă şi de animale, insecte sau plante. Ciupercile, mucegaiul sau algele de asemenea participă la distrugerea şi utilizarea substanţelor biologice a ţesuturilor şi organelor cadavrului. Importanţă mai mare o au reprezentanţii lumii animale: mamiferele, păsările, reptilele, peştii, crustaceii, insectele. Mamiferele (lup, vulpe, şobolan) distrug ţesuturile moi ale cadavrului, îl fragmentează şi deseori duc fragmentele la distanţe apreciabile. Se descriu cazuri de distrugere a ţesuturilor moi cadaverice de animale domestice (pisici, câini). În cazuri în care cadavrul se află în apă, la distrugerea acestuia pot lua parte peştii răpitori, crustaceii, lipitorile şi alţi reprezentanţi ai faunei acvatice. Fig. 4 . Modificările cadaverice distructive tardive: faţa cadavrului este acoperită de larvele muştelor Tanatologia medico-legală 15 Din insecte, cea mai mare eficienţă şi agresivitate distructivă o au muştele. În condiţii favorabile a mediului, ciclul biologic al muştelor are o intensitate sporită. Cadavrul unui nou-născut poate fi distrus complet de larvele muştelor în aproximativ două săptămâni, iar cadavrul unui adult în aproximativ una-două luni. După deces, aproape instantaneu, în jurul orificiilor naturale (gură, nas, ochi) sau în jurul plăgilor, muştele depun ouă în cantităţi mari. După 24 de ore se formează larvele, care elimină enzime cu acţiune distructivă foarte rapidă şi intensă asupra ţesuturilor moi (fig. 4). La temperatura mediului de 15-20o C, ciclul biologic a muştelor durează aproximativ 21-28 zile (la 30o C durata scade până la 2 săptămâni), pe parcursul cărora masa larvei creşte de ordinul sutelor de ori. Informaţia privind ciclul biologic al muştelor are o valoare orientativă pentru stabilirea datei morţii. 2.2.2.2.3. Distrugerile produse de oameni pot fi accidentale sau intenţionate. Leziunile accidentale se produc în marea majoritate a cazurilor în cadrul manipulării sau manevrelor de transport al cadavrului. Distrugerea intenţionată poate avea ca scop: • disimularea unei crime prin diferite modalităţi (prin incendiere, fragmentare, aruncare de la înălţime, plasare pe căile ferate sau pe şosea, „spânzurarea” unui cadavru sugrumat sau strangulat); • împiedicarea identificării prin distrugerea unor anumite regiuni (faţă, degetele, zone cu semne particulare, ca tatuaje, cicatrici). 2.2.2.2.4. Modificări cadaverice conservatoare naturale şi artificiale 2.2.2.2.4.1. Mumificarea. Pentru mumificare naturală este necesară combinarea unor condiţii obligatorii: aer uscat, aerisire bună şi temperatură crescută. În cadrul mumificării se pierd lichidele, cadavrul mumificat ajungând la 10% din greutatea iniţială. Pielea devine dură, cafenie, sfărâmicioasă. Organele interne se micşorează semnificativ, consistenţa acestora creşte. Viteza mumificării depinde de factori externi şi de starea cadavrului. În condiţii favorabile, cadavrul unui nou-născut poate fi mumificat complet în aproximativ o lună. Pentru mumificarea cadavrului unei persoane adulte casectice este necesară o perioadă între 1 şi 12 luni. 16 Importanţa medico-legală a mumificării: • pe cadavru mumificat se păstrează leziunile; • frecvent există posibilitatea identificării. 2.2.2.2.4.2. Saponificarea (adipoceara) se produce în condiţii de umiditate crescută pe fondul lipsei de oxigen. Astfel de condiţii se găsesc în cazurile în care cadavrul se află în apă sau este înhumat în sol argilos, umed sau în condiţii similare. Putrefacţia începută se opreşte din cauza lipsei de oxigen. Natura saponificării cadavrului este legată de descompunerea grăsimilor, rezultând glicerină şi acizi graşi. Acizii graşi împreună cu sărurile de calciu şi magneziu formează săpunuri, protejând cadavrul de putrefacţie. Ţesuturile saponificate au culoare alb-gălbuie, consistenţă moale şi degajă miros specific de brânză râncedă. Treptat ţesuturile se întăresc, până la solidificare completă, când devin sfărâmicioase. Din punct de vedere medico-legal, astfel de cadavre pot fi uşor identificate, procesul de saponificare conservă bine leziunile traumatice şi modificările patologice de la nivelul organelor interne. 2.2.2.2.4.3. Lignificarea (tăbăcirea) se produce la cadavre aflate în medii acide care împiedică putrefacţia, bogate în acid tanic şi acid humic (mlaştini). Sub acţiunea acestor substanţe pielea devine cafenie-negricioasă, dură, cu elasticitatea scăzută. Din oase se elimină sărurile minerale: acestea devin elastice şi cu uşurinţă pot fi secţionate cu cuţitul. 2.2.2.2.4.4. Mineralizarea este rezultatul păstrării în lichide cu concentraţii crescute de săruri minerale cu transformarea într-o „statuie“. 2.2.2.2.4.5. Congelarea naturală. Temperatura scazută a mediului înconjurător creează condiţii favorabile pentru conservarea cadavrelor. De exemplu, iarna cadavrele se pot păstra luni de zile, iar în zonele polare conservarea este practic nedeterminată. Cadavrul se conservă cu păstrarea leziunilor traumatice şi a modificărilor patologice. 2.2.2.2.4.6. Modificări cadaverice conservatoare artificiale. Conservarea artificială a cadavrelor în scop medico-legal sau funerar, se poate realiza prin mijloace fizice (păstrarea în frigidere) sau chimice (îmbălsămarea cadavrelor cu diferite substanţe conservatoare). Tanatologia medico-legală 17 2.3. CLASIFICAREA MORŢII Clasificarea socio-juridică a morţii se bazează pe cauze de deces. Cauzele de deces fac parte din două mari categorii: moarte violentă (nenaturală) şi moarte neviolentă (naturală, patologică). Prin moarte violentă se înţelege moartea determinată de acţiunea unor factori vulneranţi din afara organismului (mecanici, chimici, fizici). Din punct de vedere juridic, moartea violentă poate fi rezultatul unui omor, suicid sau accident. Moartea neviolentă este moartea datorată unor cauze intrinseci organismului, prin care nu se încalcă normele de drept. Fig. 4 bis. Clasificarea socio-juridică a morţii (linie punctată - felul morţii; gri - forma juridică a morţii; alb – cauza morţii). Expertiza medico-legală pe cadavru 19 3. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PE CADAVRU În conformitate cu normele procedurale privind efectuarea expertizelor, constatărilor şi a altor lucrări medico-legale (art. 34, al. 1), expertiza medico-legală pe cadavru implică: • examinări la locul unde s-a găsit cadavrul sau în alte locuri, pentru constatarea indiciilor privind cauza morţii şi circumstanţele ei; • examinarea exterioară a cadavrului şi autopsia, inclusiv exhumarea, după caz; • examinări complimentare de laborator, cum ar fi cele histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice, serologice, biocriminalistice. 3.1. PRINCIPALELE METODE DE EXAMINARE FOLOSITE ÎN EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PE CADAVRU În cadrul expertizelor medico-legale pe cadavru se folosesc două mari categorii de metode de examinare: metodele care nu modifică caracteristicile fizice şi chimice ale obiectelor examinate şi metodele care modifică caracteristicile obiectelor examinate. Din prima categorie fac parte următoarele metode de examinare: • vizuală macroscopică, • vizuală microscopică, • măsurătorile (dimensiuni, greutate, temperatură), • fotografică, • radiografică, echografică, tomografică, RMN, • examinări în raze ultraviolete sau infraroşii, • traseologică. Categoria metodelor de examinare care modifică caracteristicile obiectelor cuprinde metodele: • histologice, • histochimice, • chimice (cromatografice), 20 • spectrale, • microbiologice, • serologice. Metodele vizuale macroscopice permit stabilirea: caracteristicilor marginilor, pereţilor, extremităţilor, fundului leziunilor ţesuturilor moi şi organelor interne; aspectului fracturilor osoase; existenţei corpurilor străine; semnelor proceselor reparatorii. Prin metoda de măsurare se stabilesc dimensiunile urmelor, leziunilor, corpurilor străine, greutatea corporală şi a unelor organe, temperatura corpului. Examinările în raze ultraviolete şi infraroşii permit stabilirea existenţei, localizării şi dimensiunilor a urmelor de pe piele, îmbrăcăminte sau alte obiecte ce conţin diferite substanţe ca spermă, sânge, metale, produse petroliere etc. Metoda fotografică permite obţinerea imaginilor leziunilor ţesuturilor moi, organelor interne, fracturilor osoase; fixarea particularităţilor morfologice microscopice a ţesuturilor şi organelor, precum şi a urmelor de pe îmbrăcăminte sau alte obiecte. Metoda radiografică este utilă pentru punerea în evidenţă şi stabilirea caracteristicilor fracturilor osoase; stabilirea existenţei metalizării în leziuni prin împuşcare şi electrocuţie; punerea în evidenţă şi localizarea corpurilor străine ca gloanţe, schije etc. Prin metodele histologice se stabilesc modificările morfologice microscopice în ţesuturi şi organe, având ca scop rezolvarea obiectivelor expertale privind vechimea şi caracterul vital al leziunilor, momentul declanşării morţii, existenţei fondului patologic. Metodele chimice se folosesc pentru determinarea în ţesuturi şi organe a diferitelor substanţe chimice ca etanolul, substanţele medicamentoase şi toxice, precum şi pentru stabilirea valorilor cantitative a acestora. Metoda spectrală are scopul de stabilire cantitativă şi calitativă a substanţelor organice şi anorganice în ţesuturi, organe şi oase. 3.2. EXAMINAREA CADAVRULUI ŞI CERCETAREA LA LOCUL FAPTEI Expertiza medico-legală pe cadavru 21 3.2.1. Prevederile procedurale privind cercetarea locului faptei. Art. 129 CPP prevede că cercetarea la locul faptei se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituire la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta (art. 130 C. p. p.). Din echipa de cercetare la locul faptei fac parte procurorul, ofiţerul criminalist şi expertul medico-legal. Este necesară precizarea faptului că procurorul este cel care se ocupă nemijlocit de cercetarea la faţa locului, atât per ansamblu, cât şi ocupânduse de detalii. Ceilalţi membri ai echipei doar îl ajută. În practică, uneori, acest principiu nu este respectat, prin aceasta fiind îngreunat procesul de analiză a consecinţelor materiale a evenimentelor petrecute. 3.2.2. Etapele cercetării la locul faptei. După Belis [1998], cercetarea la locul faptei cuprinde doua etape: faza statică şi faza dinamică. Etapa statică presupune examinarea cadavrului fără modificarea poziţiei acestuia. Această etapă are ca scop fixarea exactă a locului şi poziţiei cadavrului, stării îmbrăcăminţii acestuia şi poziţia faţă de alte obiecte. Etapa dinamică permite modificarea poziţiei iniţiale şi localizării cadavrului. Informaţiile primite anterior cercetării la locul faptei, precum şi informaţiile obţinute în cadrul acestei cercetări fundamentează avansarea unor ipoteze privind evenimentul cercetat. În consecinţă, neavansarea ipotezelor pe parcursul desfăşurării cercetărilor duce spre scăderea calităţii examinărilor şi scăderea eficienţei adunării probelor, ceea ce diminuează considerabil şansele rezolvării corecte şi rapide a cazului. De regulă, la faţa locului se avansează ipoteze standard, care se adaptează la fiecare caz în parte. În cadrul examinării cadavrului la faţa locului vor fi obligatoriu avansate şi, dacă este posibil, verificate trei ipoteze principale privind aspectul evenimentului: omor, suicid sau accident. Pentru ca anchetatorul să evite ulterior minimalizarea sau ignorarea unor piste de lucru, este inadmisibilă, chiar dacă există probe evidente, excluderea precipitată a unora dintre aceste ipoteze. Examinarea cadavrului de către expertul medico-legal este reglementată de metodologia de efectuare a autopsiei medico-legale. 22 3.2.3. Rolul poliţiei la examinarea cadavrului la locul faptei. Metodologia prevede clar rolul fiecărui membru al echipei sosite la locul faptei. Astfel, în cadrul cercetării la locul faptei, printre altele, ofiţerii de poliţie au următoarele sarcini: a. identificarea şi înregistrarea identităţii tuturor persoanelor de la locul faptei; b. fotografierea corpului în poziţia în care a fost găsit; c. să se asigure că toate urmele relative sunt înregistrate şi că toate probele, cum sunt arme şi proiectile, sunt ridicate pentru examinarea ulterioară; d. în cooperare cu expertul medico-legal, să realizeze identificarea cadavrului şi să obţină alte informaţii pertinente privitoare la circumstanţele decesului de la martorii de la locul faptei, incluzându-i pe acei martori care au văzut ultima dată decedatul în viaţă, dacă sunt disponibili; e. să protejeze mâinile şi capul decedatului cu pungi de hârtie sub controlul expertului medico-legal; f. să conserve locul faptei şi împrejurimile. Este recomandabilă fixarea video sau fotografică a aspectelor atât în faza statică, cât şi în faza dinamica. Nici o zona anatomică a cadavrului nu ar trebui să rămână nefotografiată. 3.2.4. Rolul expertului medico-legal la examinarea cadavrului la locul faptei. În cadrul cercetării la locul faptei expertul medico-legal urmăreşte: (a) să fie informat asupra circumstanţelor morţii; (b) să se asigure că fotografiile corpului sunt corect executate; (c) să înregistreze poziţia corpului şi relaţiile sale asupra îmbrăcăminţii şi cu distribuţia şi instalarea rigidităţii cadaverice şi a lividităţilor cadaverice, ca şi stadiul descompunerii postmortem; (d) să examineze şi să înregistreze distribuţia leziunilor traumatice externe şi forma oricăror urme de sânge de pe corp şi de la locul faptei, ca şi alte probe biologice; (e) să examineze preliminar cadavrul; (f) exceptând cazurile în care corpul este descompus sau scheletizat, să noteze temperatura ambientală şi să estimeze momentul când a survenit decesul, prin înregistrarea temperaturii, localizarea şi stadiul rigidităţii şi lividităţilor; (g) să se asigure că decedatul este transportat şi depozitat într-un loc sigur şi refrigerat fără a fi lezat. Expertiza medico-legală pe cadavru 23 În conformitate cu actele normative, organele de drept asigură crearea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţilor experţilor solicitaţi. Imediat după sosirea la locul faptei medicul legist stabileşte diagnosticul de deces, prin aceasta asigurându-se că nu mai sunt necesare manevrele de reanimare a victimei. Examinarea victimei începe cu verificarea existenţei respiraţiei şi a bătăilor inimii. Pentru aceasta se recurge la auscultaţia zonei sternale şi palparea arterelor superficiale de calibru mare şi mijlociu. Unul dintre semnele certe de moarte este scăderea temperaturii intrarectale sub 20o C [Dragomirescu, 1996]. După examinarea cadavrului la faţa locului medicul legist îi comunică anchetatorului următoarele date: • datele privind vârsta, sexul şi aspectele particulare; • poziţia cadavrului, inclusiv a extremităţilor acestuia, precum şi poziţia faţă de alte obiecte; • existenţa, aspectul şi stadiul modificărilor cadaverice: precoce (lividităţilor cadaverice, rigidităţii cadaverice, gradul de răcire a cadavrului şi existenţa semnelor de deshidratare) şi tardive (putrefacţia, mumificarea, saponificarea etc.), precum şi a semnelor de acţiune distructivă a animalelor; • existenţa, localizarea, caracteristicile leziunilor traumatice, precum şi alte informaţii care pot fi culese la faţa locului; • descrierea îmbrăcăminţii, inclusiv stării acesteia (defecte, impurităţi, imbibiţie cu substanţe lichide), precum şi a obiectelor din buzunare. Descoperirea şi asigurarea prelevării corecte a urmelor biologice este de asemenea una dintre obligaţiile expertului medico-legal privind cercetarea la faţa locului. În categoria urmelor biologice intră toate substanţele de provenienţă umană sau substanţele suspecte de a fi de provenienţă umană. Mult mai frecvent la locul faptei se pot găsi sânge, spermă, fire de păr, materii fecale, diferite ţesuturi ale corpului şi alte substanţe. Asemănări aparente le vor avea ţesuturile corespunzătoare de provenienţă animală, materiile vegetale sau substanţele sintetice sau minerale. La locul faptei pot fi bine vizibile urmele biologice, în mare parte urmele de sânge, în special în situaţiile în care se constată multiple leziuni traumatice sau leziuni ale vaselor sanguine. Lipsa urmelor de sânge coroborată cu existenţa leziunilor la nivelul cadavrului pledează pentru producerea leziunilor în alt loc decât locul unde a fost găsit cadavrul. 24 În mare parte, descoperirea urmelor biologice nu creează mari dificultăţi dacă sunt examinate amănunţit toate porţiunile locului faptei. Urmele descoperite se descriu în procesul verbal de cercetare la locul faptei (poziţia şi distanţa de cadavru, dimensiuni, formă), se fixează prin fotografiere sau înregistrare video. Prelevarea urmelor biologice vizibile se face astfel încât la laborator să fie trimise urmele de toate tipurile, din diferite zone a locului faptei. Unele substanţe biologice formează urme slab vizibile. De regulă, acestea sunt de dimensiuni reduse, contrastul cu suportul fiind estompat, fiind greu de descoperit cu ochiul liber. Pe suporturile absorbante reliefate (pământ, gazon), chiar şi petele de sânge de dimensiuni mari creează dificultăţi pentru punerea lor în evidenţă. Pentru descoperirea acestor urme este necesară folosirea unor mijloace speciale ca sursa de lumină ultravioletă sau monocoloră, lupă etc. Aceste mijloace permit punerea în evidenţă a urmelor biologice fără ca acestea să fie deteriorate, ceea ce este important în cazurile în care dimensiunile sunt reduse. Şi urmele din această categorie vor fi fotografiate, dar în astfel de cazuri pentru documentare se va recurge la tehnici speciale de fotografiere în lumini amintite anterior. În caz de imposibilitate de fixare prin fotografiere, urmele se descriu în procesul verbal pe cât posibil de amănunţit, cu precizarea localizării, formei, dimensiunilor, distanţei de repere. Prelevarea urmelor slab vizibile se face împreună cu suportul, iar în caz de dimensiuni mari al acestuia se va preleva un fragment sau se va îndepărta doar urma sau un fragment a acesteia. Împachetarea probelor prelevate este precedată de uscarea la temperatura camerei (16-18o C), fiind ferite de surse de căldură şi de razele solare. Este recomandabilă expedierea cât mai rapidă a probelor la laborator pentru evitarea compromiterii acestora prin depozitarea necorespunzătoare. În ambalaje din plastic la temperaturi pozitive probele biologice se compromit datorită proceselor de autoliză şi putrefacţie, pe de altă parte, metodologia analizei amprentei genetice interzice congelarea probelor prelevate. În cadrul efectuării cercetării la locul faptei se vor respecta unele reguli îndreptate spre conservarea, pe cât posibil, a stării iniţiale a cadavrului şi a urmelor biologice. La locul faptei, în mod special, sunt interzise: (1) examinările canalelor plăgilor cu ajutorul sondelor, (2) aplicarea oricăror substanţe pe corpul sau în cavităţile cadavrului, (3) manevrele care pot atinge integritatea organelor sau a ţesuturilor (secţionarea, detaşarea etc), (4) orice manevre care duc la compromiterea urmelor biologice. Dupa efectuarea cercetării la faţa locului medicul legist va răspunde la următoarele întrebări: Expertiza medico-legală pe cadavru 25 1. Care este data şi ora la care a survenit decesul? 2. Dacă pe cap, corp sau membre se constată leziuni traumatice şi, în limitele posibilităţilor, natura acestora? 3. Dacă poziţia iniţială a cadavrului a fost modificată (dacă locul găsirii cadavrului este acelaşi cu locul unde a survenit decesul)? 4. Dacă pe corpul sau îmbrăcămintea decedatului există urme biologice? În caz afirmativ, care este natura acestora? Având în vedere particularităţile fiecărui caz în parte, medicul legist va răspunde şi la alte întrebări formulate de anchetator. De regulă, pentru a evita inducerea în eroare a organelor judiciare, medicii legişti cu experienţă evită formularea unor concluzii doar pe baza datelor culese de la locul faptei. Chiar dacă informaţiile au fost furnizate, acestea au caracter preliminar şi trebuie să fie folosite cu rezervă, deoarece în cadrul efectuării autopsiei pot fi confirmate sau infirmate. După efectuarea cercetării la locul faptei datele obţinute se analizează de către membrii echipei şi se centralizează. În majoritatea cazurilor, pentru evitarea şi repararea eventualelor omisiuni, este necesară reevaluarea şi reverificarea sumară a tuturor aspectelor fundamentale de la locul faptei. În ultima fază se întocmeşte varianta finală a procesului verbal de cercetare la faţa locului, care este semnată de toţi membrii echipei şi de martorii oculari. Procesul verbal se întocmeşte în mai multe copii, una va fi trimisă la morga împreună cu cadavrul. 3.2.5. Transportul şi depunerea cadavrului la morgă. Cadavrul este ridicat de la faţa locului, împachetat în husă de plastic şi expediat în condiţii optime la morgă pentru efectuarea autopsiei medico-legale. Organele de urmărire penală poartă răspunderea întocmirii dosarului de identificare al cadavrului, în care se va include şi rezultatul necropsiei medico-legale: • În toate cazurile, trebuie asigurată identificarea cadavrului prin aplicarea unei brăţări de identificare (la mâna dreaptă) pe care să figureze data aplicării, datele de identificare şi persoana sau autoritatea care a consemnat datele. • Aplicarea brăţării de identificare trebuie asigurată de către unităţi sanitare (în cazul decesului în aceste unităţi), lucrătorii de poliţie şi medicii legişti. • Odată aplicată, brăţara de identificare nu se mai înlătură nici cu ocazia exhumării. Eventualele corecţii ale datelor de 26 identitate se fac prin aplicarea unei alte brăţări, fără îndepărtarea brăţării/brăţărilor deja aplicate. • Nu se admite transportarea cadavrelor fără brăţara de identificare. Cadavrul va fi depus la morgă împreună cu următoarele acte însoţitoare: 1. Ordonanţa prin care se solicită efectuarea autopsiei medicolegale, din care rezultă: (a) instituţia care solicită efectuarea autopsiei medico-legale, (b) numărul de înregistrare a dosarului, (c) datele de identitate a cadavrului (nume, prenume, vârstă, CNP, domiciliul), (d) scurt istoric (datele preliminare de anchetă), (e) obiectivele expertizei medicolegale (întrebările la care trebuie să răspundă medicul legist, formulate de anchetator), (f) elementele de siguranţă (semnatura anchetatorului şi ştampila instituţiei emitente). 2. Procesul verbal de cercetare la faţa locului. 3.2.6. Cercetarea suplimentară a locului faptei se efectuează în următoarele situaţii: 1. Imposibilitatea efectuării unei cercetări complete datorită condiţiilor necorespunzătoare (ploaie, furtună, pe timp de noapte). 2. Apariţia unor informaţii noi, care urmează să fie verificate prin examinarea detaliată a unor porţiuni de la faţa locului sau prin mărirea ariei de cercetare. 3. Efectuarea incompletă sau necorespunzătoare a primei cercetări.
Comentarii
Trimiteți un comentariu