Să Ne Păstrăm Coloana Vertebrală

Complicaţiile mecanice ţin de rupturile diverselor structuri cardiace datorate necrozei şi de consecinţele remodelării ventriculare. Rupturile de perete liber, de sept sau de muşchi papilari au о incidenţă acumulată de circa 10-12% şi răspund de 20-30% din decesele mtraspitaliceşti din infarct. în medie apar la 3-5 zile de la debut, dar cu limite acceptate de 1—21 zile. Tratamentul antiinflamator, în special cu cortizon în doze mari şi cu indometacin le-ar favoriza, prin afectarea cicatrizării normale. Tromboliză reduce incidenţa rupturi lor prin reducerea necrozei şi asigurarea unei arrnături vasculare cu flux păstrat, competent! mecanic, în zonele de perete cicatriceale, unde nu s-au mai putut recupera miocite. Ruptură de perete miocardic liber. Este cea mai frecventă ruptură de structură cardiacă în infarct şi conduce la deces prin tamponadă. Sunt descrise cazuri de supravieţuire prin ,,pseudoanevrism“ ventricular, când aderenţc pericardicc preexistente limitează efuziunca sanguină

Disfuneţia de pompă constituie о complicaţie redutabilă a IMA, fiind de ceie mai multe ori asociată unei necroze întinse. Există о proporţionalitate între mărimea necrozei şi gradul disfuncţiei de pompă. Uneori există însă şi mecanisme auxiliare care contribuie la deteriorarea hemodinamică, în special tahiaritmiile, hipovolemia absolută sau relativă şi complicaţiile mecanice. In mod clasic Kiliip şi Kimball au descris în 1967 patru clase funcţionale în faza acută a infarctului, bazându-se doar pe date clinice (vezi tabelul VI). TABELUL VI Clasele funcţionale în infarct (după KILLIP şi KIMBALL, 1967) Clasa funcţională Semne clinice M ortalitate acută Clasa I (IM necomplicat) Fără semne de insuficienţă cardiacă 5-7% Clasa II (insuficienţă cardiacă uşoară, moderată) Raiuri 1/3 inferioară ambele baze şi/sau galop protodiastolic + tahicardie 10-15% Clasa III (insuficienţă cardiacă congestivă severă - edem pulm onar acut) R alun mai sus de vârful scapulei sau Edem pulmonar acut 20-50% Clasa

TULBURĂRILE DE RITM ŞI DE CONDUCERE  Prezenţa unor aritmii în faza acută a infarctului este raportată, în diverse statistici, la 72-96% din bolnavii intemaţi într-o unitate coronariană. Se ştie, de asemenea, că numeroase aritmii severe apar în faza prespital a infarctului. Se consideră, astfel, că practic aritmiile şi tulburările de conducere apar la 100% din bolnavi. 679 Aritmiile sunt mai freevente şi mai periculoase cu cât zona de necroză este mai întinsă. Aritmiile pot influenţă mortalitatea imediată şi prognosticul la distanţă prin trei modalităţi principale: - prin predispunere la sau degcnerare către fibrilaţie ventriculară (FV); - prin consecinţe hemodinamice directe; - prin compromiterea viabilităţii miocardice din zona la rise periinfarct datorită creşterii necesarului de oxigen. Consecinţele hemodinamice directe apar în cazul tahiaritmiilor de orice fel şi atunei când se pierde pompa atrială. Frecvenţă ventriculară optimă pentru a asigura un DC bun în faza acută a infarctu

Complicaţiile majore ale fazei acute a infarctului de miocard, ca frecvenţă şi ca impact asupra mortalităţii generale, sunt tulburările de ritm şi de conducere şi disfuneţia de pompă. Complicaţii importante sunt şi cele mecanice şi tromboembolice şi ischemia 'precoce postinfarct. Există în plus un număr relativ mare de complicaţii minore (tabelul V). TABELUL V Com plicaţiiîe infarctului miocardic Com plicaţii importante Tulburări de ritm cardiac - ventriculare - atriale Tulburări de conducere ale inimii - atrio-ventriculare - intraventriculare Disfuncţie de pompă - insuficienţă ventriculară stângă - edem puîmonar acut - sindrom de debit mic - şoc cardiogen Complicaţii mecanice - ruptură de perete liber - ruptură de sept - ruptură/disfuncţie de aparat mitral (tricuspidian) - anevrism ventricular Complicaţii tromboembolice - sistemice - pulmonare Ischem ia postinfarct - angină precoce şi tardivă - ischemie silenţioasă, spontană şi provocată - extensie şi recidivă de infarct Alte co

DIAGNOSTICUL IMAGISTIC ÎN FAZA ACUTĂ A INFARCTULUI în IMA pot fi folosite diverse tehnici imagistice ecografice, radiologice conventionale, radioizotopice şi prin rezonanţă nucleară. Utilitatea lor este deosebită când informaţiile diagnostice iniţiale sunt incerte sau în cazul apariţiei unor complicaţii. Aceste tehnici nu se substituie triadei diagnostice de bază (ciinică, ECG, produse de citoliză), ci о completează la nevoie. Tehnici radiologice. Radiografia toracică efectuată în urgenţă arată silueta cardiacă şi starea circulaţiei pulmonare. Valoarea ei este limitată. La un prim infarct, dilatarea cardiacă, ca urmare a disfuncţiei de pompă, apare cu întârziere (câteva zile). Staza pulmonară radiologică apare, de asemenea, cu întârziere de circa 12 ore faţă de creşterea presiunii telediastolice ventriculare stângi şi persistă 1-2 zile după ce această presiune s-a normalizat. Cardiomegalia datând dinaintea infarctului sau unele complicaţii ale fazei acute (pneumonie, infarct pulmonar)

Modificările ECG elementare din infarctul miocardic au fost descrise prima dată la om de Pardee în 1920. în prezent electrocardiograma reprezintă о explorare fundamental pentru IMA şi, dc obicei, prima cu care se începe evaluarea. Ea are valoare diagnostică, prognostică şi de conducere a terapiei, este ieftină şi reproductibilă. Studii pe serii mari de bolnavi au arătat că prima ECG este de obicei diagnostică pentru IMA în 60% din cazuri, în 25% din cazuri are modificări, dar nu tranşcază diagnosticul şi în 15% din cazuri e normală. înregistrărilc seriate cresc sensibilitatea la 95% şi foarte puţine infarcte, mici sau situate în zone mute electric, mai păstrcază ECG un aspect normal. ECG dă informaţii privind topografîa şi întinderca infarctului şi are, in acest fcl, valoare prognostică. Deoarece în prezent terapia trombolitică se aplică de regulă numai infarctelor cu aspect iniţial dc leziune subepicardieă şi evolutive spre unda Q, ECG_ capătă deci valoare specială în decizia şi eondu

 TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ La ora actuală tanatologia (gr. thanatos = zeul morţii, logos = studiu) reprezintă o ramură a medicinei teoretice şi practice care se ocupă de studiul stării organismului în ultima fază a procesului patologic, dinamicii şi mecanismelor tanatogeneratoare, cauzelor directe (imediate) de deces, manifestărilor clinice, morfologice şi biochimice ale organismului muribund, precum şi a fenomenelor bio-morfologice care au loc după moartea organismului. După Dragomirescu [1996], moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare. 2.1. ETAPELE MORŢII Instalarea morţii este un proces progresiv, parcurgând trei etape succesive: 2.1.1. Agonia (gr. agon = lupta, întrecere) este o etapă tranzitorie de la viaţă la moarte în care se duce o luptă între procesele biolog